Cu timpul, frumusetea trece. Doar sufletul e cel care ramane.

De fiecare data cand ma afund in abisul ochilor tai caprui, simt cum tot universul e la picioarele mele si culeg fluturii de pe toate florile, indesandu-mi-i in stomac. Stii unde-mi e locul drag dar nu vii sa ma vizitezi. Te asteptam... poate. Dar ai plecat atat de repede, nelasand timp de ramas-bun. N-am crezut ca un joc stupid de copilaresc ma va face sa ma simt atat de singura, abandonata, vulnerabila. Doar prezenta ta, acolo, ma facea puternica asa cum ma stii. Lipsa ta imi da fiori... mi-e groaza cand ma gandesc cat de putin mai aveam pana a-ti spune secretul care ma macina atata. Grabit, inrobit si ametit de fum, ai plecat lasandu-ma cu cuvintele magice pe varful limbii. Da, te plac. Eu ti-am citit in ochii-ti pironiti in pamant cu cata durere m-ai mintit. De ce n-ai putut sa ma privesti in ochi la acel moment? De ce cand te-ai jurat te-ai uitat in ochii mei cu atata foc de parca tocmai negai ce-ai spus? O singura clipa nu mi-ai dat, nici macar una in care sa fim doar noi doi. Acum, insa, povestea a luat sfarsit. Tragic, cum dealtfel ma asteptam. Poate ma iubeai. Poate chiar mi-ai dovedit-o dar in nestiinta mea n-am putut sa o remarc. Acum dau frau liber miilor de emotii si fiori care ma trec. N-as fi putut crede ca voi ajunge vreodata sa te iubesc atat de mult. Iar, nu m-as fi gandit ca voi ajunge sa plang amar din cauza ta. Povestea mea fara happy-end m-a lasat plina de suspine si regrete. Oare chiar atat de mult te-am iubit? Raspunsul va fii intotdeauna "Da". Dar acum, tu ai plecat. Fara a ne lua ramas bun, insa cu mii si mii de amintiri atat de frumoase, blege, siropoase, trecatoare dar amare.